Și din nou, ce meci!

Și din nou, ce meci!

E pauză la Barcelona, dar Messi își face de cap pe tot terenul celor de la Arsenal. Și exact ca în cazul tuturor lucrurilor făcute cu geniu, ce ușor pare totul… Ce ușor e să șutezi peste portar, ce simplu e să te duci spre dreapta când toți jucătorii din careu sunt la stânga, ce ușor e totul…

Ce departe suntem de fotbalul ăsta… Atât ca mentalitate cât și ca devoțiune fațâ de joc… Ce ne mai place nouă Mitică la București și Gigi la Iași… Cât de ușor ne lăsăm păcăliți de nulități…

Problema noastră e că nu mai credem în nimic. Nici în valori, nici în talent, nici în muncă.

Dar să ne întoarcem la meciul de acum. Ne (re)vedem la sfârșit.

S-a terminat. Repriza a doua n-a mai fost chiar ca prima, în afara lui Messi, desigur, care zburdă cu o naturalețe absolut fascinantă. Vorba comentatorilor italieni, “nu ai cum să-i iei minga, atât timp cât ea e mereu lipită de piciorul lui”.

Oricum, ne mai așteaptă un regal la Manchester - Bayern (mai ales că Man.U au acum probleme cu titlul upă înfrângerea din fața lui Chelsea pe teren propriu).

Vom vedea!

Ce meci!

Ce meci!

E minutul 89, e 2-2 după un 2-0 descurajant pentru “tunari” al celor de la Barça, dar am senzația, după cum s-au desfășurat lucrurile până acum, că încă se mai pot întâmpla multe în acest meci de vis Arsenal - Barcelona… E genul acela de spectacol fotbalistic în care timpul se dilată, fiecare minut fiind cât o repriză din campionatul nostru minunat. Am avut de toate: o dorință de dominare a spaniolilor ca de pe vremea Invincibilei Armada, încrâncenare ca în tranșeele primului mare război, reviriment tipic britanic ca după “Bătălia pentru Anglia” (nu întâmplător fac trimiterile la istorie, cred că fotbalul a înlocuit azi, cu armatele ei de mercenari, bătăliile de altă dată)…

Ce mai, un meci absolut superb, care mă face să mă gândesc cu nostalgie, regret dar și mândrie la Steaua de la sfârșitul anilor ’80…

Gata, s-a terminat 2-2… Ce meci!!! Numai Champions League poate oferi acum un asemenea spectacol. Fotbal total…

A, să nu uit, Poli joacă vineri la Piatra Neamț “derbyul” supraviețuirii.

PS: mă uit că în câteva minute stadionul aproape s-s golit. Câteva zeci de mii de oameni au ieșit în doar 3-4 minute de pe stadion. La noi la Iași, vă las pe voi microbiștii să apreciați…

Săptămână încărcată pentru microbiști

Săptămână încărcată pentru microbiști

Tocmai mi-am amintit revăzând un meci senzațional din week-end, Chelsea vs. Aston Villa (7-1), că în această săptămână, noi microbiștii avem un program “încărcat”: mai întâi, marți, 2 sferturi de finală UCL, unul francez Lyon - Bordeaux și unul anglo-saxon-bavarez Bayern München - Manchester United, apoi miercuri, tot de la 21.45, alte două sferturi tari: Arsenal - Barcelona și Internazionale Milano - ȚSKA Moscova.

Cupa Campionilor

Cireașa de pe tort vine sâmbătă, când la ora 14.45 puteți vedea meciul campionatului englez: Manchester United - Chelsea.

Deci o săptămână grea pentru Manchester United și una frumoasă pentru noi cei pasionați de fotbal. Să vedem ce va fi! Sper că nu ca-n proverbul cu pomul lăudat… 🙂

Rugby – Franța/Italia 46-20

Rugby – Franța/Italia 46-20

Am urmărit week-end-ul trecut partida de rugby dintre Franța și Italia. Am avut un sentiment de regret, fiindcă încă îmi mai sunt vii în memorie meciurile susținute de România în compania celor din “Cupa celor 5 națiuni” (pe vremea aceea). Francezii s-au impus lejer cu 46-20 în fața unei echipe care oricât și-ar dori, nu poate fi echivalentul Italiei din fotbal. Mi-aduc aminte și-acum de jucători precum Enciu Stoica, Mircea Paraschiv, dar și de meciuri de rugby desfășurate la Iași, precum cel cu formația Ulster-ului în anii ’80 (ce impresionat am fost să văd niște cetățeni din Vest la acea vreme… 🙂 Ba mai mult, le-am luat și autografe, sper să găsesc programul meciului și să-l scanez…).

Ce-am ajuns acum, nu e greu de ghicit. Cam ce-am ajuns în fiecare domeniu unde nu am mai făcut selecția și cultivarea valorilor (inclusiv politica) de ani buni. Adică niște nimeni care ne zbatem la limita mediocrității, cu pretenții însă…

Între timp am vizionat și Franța-Anglia. Cu siguranță rugby-ul s-a schimbat mult în ultimii ani… Dintre jucători însă, care toți au niște aluri impunătoare, cel mai mult mi-a plăcut francezul Sebastien Chabal, care are o figură de-a dreptul epică, exact ca din legendele cu galii luptând împotriva romanilor. Judecați și singuri:

Sebastien Chabal


Tribuna oficială…

Nu știu câți din voi sunteți microbiști, eu unul sunt. Mă duc la meciurile lui Poli de pe vremea când actualul mare apărător al clubului încă își făcea studiile la mare distanță de Iași (și probabil arbitra pe undeva, tot departe de Iași). N-am făcut niciodată, și nici nu voi face, caz de susținerea pe care o acord echipei din orașul meu natal. Dar nu ăsta e subiectul meu de azi. Aseară am fost la meci. Din nou m-am bucurat, m-am întristat, am fremătat alături de cei din tribune. Apropos de tribune, de ce oare oamenii care vin la stadion trebuie neapărat, dar NEAPĂRAT, să mănânce semințe? Dacă aflați, vă rog lămuriți-mă și pe mine… E un ritual pe care n-am să-l înțeleg, probabil, niciodată. Ce Dumenezeu, nu poți susține echipa favorită decât „pe gust” de floarea soarelui? Recunosc că am cumpărat și eu pe vremuri semințe „la pahar” de la țigăncile din jurul stadionului, având mereu revelația paharului de lemn înalt de 10 cm, dar cu scobitura de doar 1-2 cm…. Voi nu? 🙂 Altfel, e o experiență interesantă, alta decât să te cureți de cojile scuipate de cei din spatele tău la fiecare 5 minute, este să urmărești cum se mișcă ritmic mâinile celor care privesc meciul, într-un du-te-vino continuu, timp de 90 de minute… E chiar o ritmicitate la unison, alterată doar de trăirile date de cei din teren.

Dar să revin la subiect: pentru mine tribuna oficială a fost mereu o sursă de mister… Oare cine e acolo? Oare de ce jucătorii se aliniază cuminți la începutul meciului in fața celor pe care de la peluza Sud fiind, niciodată nu-i puteam distinge? Ce poate fi atât de important de adăpostit acolo încât trebuie acoperit neapărat de ploaie, vânt sau ninsoare? Ei bine, misterul „Tribunei oficiale” l-am descoperit undeva prin anii ’80… Aveam un vecin de palier care străbătuse drumul de la blocul muncitoresc de pe Splai Bahlui, unde am copilărit, până la postul de director general al celui mai mare trust de construcții din Iași. Avusese norocul de a construi o fabrică de ciment în județul unde se afla pe atunci viitorul prim-secretar al județului Iași, iar acesta l-a remarcat. Dar să revin. Omul nu era microbist, dar știind că eu și taică-meu eram, ne-a luat cu el „acolo”. Cum, unde acolo? La tribuna oficială! Ei bine, am intrat cu sfiala cu care cred că nu am pășit niciodată în vreo mânăstire (iertată fie-mi comparația). Oameni importanți, directori, activiști, securiști (presupun, fiindcă nu-i știam și nici acum nu-i știu), oricum, „crema” județului… Iar în mijloc, chiar el, trimisul lui Ceaușescu în mijlocul nostru, omul pe a cărui stradă nici măcar nu aveai cum trece neîntrebat de cel care o păzea, primul secretar. Ne-am ocupat, eu și taică-meu, umil, locurile (în picioare, desigur), undeva în spatele rândurilor de scaune și meciul a început. Nu mă întrebați ce meci, fiindcă sigur nu-mi amintesc. Oricum, atenția mea a fost îndreptată exclusiv asupra persoanelor (personajelor) din jurul meu… Unii, mici nababi comuniști, stând sfidător de relaxați doar ca să arate ce siguri sunt pe ei… Alții, slugile lor servile, gata să le citească în ochi orice dorință, poate cu speranța de a le lua locul cândva, sau măcar în așteptarea unei lădițe de „ceva” sau a oricărui alt mic avantaj… Indivizi care se găseau acolo, fără să priceapă nimic, doar fiindcă se vroiau în acel loc precum pe vremuri unii nobili de țară la teatru… Și unii rătăciți ca mine, dornici să vedem ce naiba se întâmplă. Iar în mijloc, ei bine în mijloc era perechea „clonă” a celei de la București: Tovu’ și tova’ Prim-secretar… Toată vraja și misterul tribunei oficiale s-au destrămat însă la pauză.. Ce s-a întâmplat? Tov. prim a trebuit să ia masa, drept care tovarășa a descoperit un coșuleț gen Scufița Roșie din care a început să-i facă tovului niște sandwich-uri… Mi s-a părut atât de prozaică scena, atât de câmpenească, iar ei mi s-au părut deodată atât de mici și meschini, încât și acum mi-aduc aminte cum m-am întrebat, copil fiind, cum naiba de nu rezistă primul secretar măcar 2 ore fără să mănânce, dar mai ales știu că mi-am zis: uite cine conduce județul: un mârlan și-o țoapă… De altfel, respectivul a fost mătrășit de Ceaușescu un pic mai târziu și mutat într-un alt județ… Din acea clipă, tribuna oficială nu a mai exercitat nicio fascinație pentru mine…
Dar apropos de tribuna oficială, știți pe cine am văzut ieri acolo? Pe un individ, deputat de Iași, care deși nu calcă defel în oraș, deși are și a avut o funcție importantă în stat și în PSD nu a făcut niciodată nimic pentru municipiul și județul Iași, va candida exact în colegiul în care m-am născut, am copilărit și am învățat eu… Vă las 2 zile să ghiciți cine e…