Ce-ar fi fost România?…

Fiindcă rămăsesem dator cu numele persoanei de la tribuna oficială care pare să-și amintească de Iași și de locuitorii lui doar atunci când trebuie să candideze, e vorba de mult-iubitul și stimatul domn V. Dorneanu (Valer, nu Vasile, pentru cei, nu puțini, care din motive întemeiate, chiar habar nu au cine e cel despre care făceam vorbire în precedenta mea intervenție). Dar destul cu reclama pentru acest candidat! :))Astăzi vreau să vorbesc despre altceva. Ca tot omul, am și eu un hobby. E destul de scump (cum sunt toate hobby-urile, de altfel), dar e hobby-ul meu și asta e! E vorba de recepția satelit. Îl am de prin anii ’80, când exasperat de idioțenia totală a TVR-ului de atunci și de emisiunile de neînțeles (din cauza limbii ruse) ale televiziunii vecinilor de la Răsărit (apropos, vă mai amintiți de faimosul „program prelunjit”? :)) ), citeam și reciteam febril, notându-mi conștiincios în „carnetul inginerului” cum se numea în chip comunist un banal carnețel cu foi de hârtie milimetrică, lista de piese necesare pentru construirea unui receptor satelit. Respectiva schemă apăruse, incompletă desigur, din motive ideologice probabil, în revista Tehnium (oare o mai fi existând?) la care eram abonat și țin minte și acum că m-am „blocat” la cristalul de siliciu pe care bineînțeles că nu aveam de unde să-l procur, întrucât aceste cristale erau folosite la construcția de emițătoare (pentru radioamatori de exemplu), iar astea (emițătoarele) erau dușmanul numărul 1 al partidului. În fine, anii au trecut și am reușit să-mi iau și eu o instalație de recepție satelit pe care am cărat-o după mine peste tot pe unde am...

Tribuna oficială…

Nu știu câți din voi sunteți microbiști, eu unul sunt. Mă duc la meciurile lui Poli de pe vremea când actualul mare apărător al clubului încă își făcea studiile la mare distanță de Iași (și probabil arbitra pe undeva, tot departe de Iași). N-am făcut niciodată, și nici nu voi face, caz de susținerea pe care o acord echipei din orașul meu natal. Dar nu ăsta e subiectul meu de azi. Aseară am fost la meci. Din nou m-am bucurat, m-am întristat, am fremătat alături de cei din tribune. Apropos de tribune, de ce oare oamenii care vin la stadion trebuie neapărat, dar NEAPĂRAT, să mănânce semințe? Dacă aflați, vă rog lămuriți-mă și pe mine… E un ritual pe care n-am să-l înțeleg, probabil, niciodată. Ce Dumenezeu, nu poți susține echipa favorită decât „pe gust” de floarea soarelui? Recunosc că am cumpărat și eu pe vremuri semințe „la pahar” de la țigăncile din jurul stadionului, având mereu revelația paharului de lemn înalt de 10 cm, dar cu scobitura de doar 1-2 cm…. Voi nu? 🙂 Altfel, e o experiență interesantă, alta decât să te cureți de cojile scuipate de cei din spatele tău la fiecare 5 minute, este să urmărești cum se mișcă ritmic mâinile celor care privesc meciul, într-un du-te-vino continuu, timp de 90 de minute… E chiar o ritmicitate la unison, alterată doar de trăirile date de cei din teren. Dar să revin la subiect: pentru mine tribuna oficială a fost mereu o sursă de mister… Oare cine e acolo? Oare de ce jucătorii se aliniază cuminți la începutul meciului in fața celor pe care de la...