Ce-ar fi fost România?…

Fiindcă rămăsesem dator cu numele persoanei de la tribuna oficială care pare să-și amintească de Iași și de locuitorii lui doar atunci când trebuie să candideze, e vorba de mult-iubitul și stimatul domn V. Dorneanu (Valer, nu Vasile, pentru cei, nu puțini, care din motive întemeiate, chiar habar nu au cine e cel despre care făceam vorbire în precedenta mea intervenție). Dar destul cu reclama pentru acest candidat! :))
Astăzi vreau să vorbesc despre altceva. Ca tot omul, am și eu un hobby. E destul de scump (cum sunt toate hobby-urile, de altfel), dar e hobby-ul meu și asta e! E vorba de recepția satelit. Îl am de prin anii ’80, când exasperat de idioțenia totală a TVR-ului de atunci și de emisiunile de neînțeles (din cauza limbii ruse) ale televiziunii vecinilor de la Răsărit (apropos, vă mai amintiți de faimosul „program prelunjit”? :)) ), citeam și reciteam febril, notându-mi conștiincios în „carnetul inginerului” cum se numea în chip comunist un banal carnețel cu foi de hârtie milimetrică, lista de piese necesare pentru construirea unui receptor satelit. Respectiva schemă apăruse, incompletă desigur, din motive ideologice probabil, în revista Tehnium (oare o mai fi existând?) la care eram abonat și țin minte și acum că m-am „blocat” la cristalul de siliciu pe care bineînțeles că nu aveam de unde să-l procur, întrucât aceste cristale erau folosite la construcția de emițătoare (pentru radioamatori de exemplu), iar astea (emițătoarele) erau dușmanul numărul 1 al partidului. În fine, anii au trecut și am reușit să-mi iau și eu o instalație de recepție satelit pe care am cărat-o după mine peste tot pe unde am locuit, perfecționând-o în timp, în funcție de buget mai ales…
Dar să mă întorc la sursa panseului meu de azi. Acum vreo două săptămâni, consecvent dorinței mele de mai bine am hotărât că a venit momentul să fac un reglaj al antenei, drept care am apelat la cei care mi-au și montat-o. Ei în sine sunt niște oameni (tineri) cât se poate de cumsecade, harnici, cu bun simț, dar au exact defectul pe care îl avem noi românii în general: se apucă de treabă fără să aibă la îndemână ce le trebuie. Drept care, iar aici sunt convins că îmi veți da dreptate, atunci când îți vine un meseriaș în casă, indiferent că e instalator, zidar, tâmplar, faianțar, electrician etc., tu, clientul, trebuie să ai neapărat o trusă completă, dar absolut completă a tuturor sculelor și materialelor de care e nevoie pentru ca lucrarea să poată fi dusă la bun sfârșit. Altfel ești un om pierdut. Ori alergi tu să i le aduci, ori îți iei gândul de a mai fi gata vreodată. O singură sculă am observat că nu lipsește niciunui meseriaș de la noi: ciocanul, sfântul ciocan… Dar să mă întorc la antena mea: normal, că români fiind, nici băieții mei nu aveau ce le trebuia la ei (nici nivelă, ca să pună antena perfect vertical, nici detector de semnal etc.), drept care procesul de „reglaj fin” al antenei mele s-a transformat într-un fel de demonstrație de lupte greco-romane pe stâlp, victimă fiind desigur antena mea parabolică (offset de fapt, dar nu mai intru în detalii tehnice), care era ținută ferm cu ambele mâini, în timp ce un picior al omului cu pricina împingea de zor în partea opusă, totul, bineînțeles „la rece”, adică având toate șuruburile strânse la maximum. Nimic slăbit, nimic care să permită o muncă mai ușoară sau un rezultat mai bun… Ce „țintit un punct pe cer” (cum poetic ar putea fi descrisă recepția unui satelit), ce finețe de zecimi de grad? Totul se rezolvă la noi cu un pumn, un ghiont, dar mai presus de toate cu prietenul nostru, ciocanul.
De unde și întrebarea mea, retorică de altfel: oare ce-ar fi fost România azi dacă nu se inventa ciocanul?
Asta îmi aduce, de altfel, aminte de un vechi banc cu milițieni: zice-se că s-a organizat un test de inteligență pentru milițieni, sarcina lor constând în a introduce niște piese de formă triunghiulară, dreptunghiulară, circulară și romboidală în orificiile de formă corespondentă. Concluzia testului: 10% din milițieni au fost inteligenți, iar restul de 90% puternici. :))

Tribuna oficială…

Nu știu câți din voi sunteți microbiști, eu unul sunt. Mă duc la meciurile lui Poli de pe vremea când actualul mare apărător al clubului încă își făcea studiile la mare distanță de Iași (și probabil arbitra pe undeva, tot departe de Iași). N-am făcut niciodată, și nici nu voi face, caz de susținerea pe care o acord echipei din orașul meu natal. Dar nu ăsta e subiectul meu de azi. Aseară am fost la meci. Din nou m-am bucurat, m-am întristat, am fremătat alături de cei din tribune. Apropos de tribune, de ce oare oamenii care vin la stadion trebuie neapărat, dar NEAPĂRAT, să mănânce semințe? Dacă aflați, vă rog lămuriți-mă și pe mine… E un ritual pe care n-am să-l înțeleg, probabil, niciodată. Ce Dumenezeu, nu poți susține echipa favorită decât „pe gust” de floarea soarelui? Recunosc că am cumpărat și eu pe vremuri semințe „la pahar” de la țigăncile din jurul stadionului, având mereu revelația paharului de lemn înalt de 10 cm, dar cu scobitura de doar 1-2 cm…. Voi nu? 🙂 Altfel, e o experiență interesantă, alta decât să te cureți de cojile scuipate de cei din spatele tău la fiecare 5 minute, este să urmărești cum se mișcă ritmic mâinile celor care privesc meciul, într-un du-te-vino continuu, timp de 90 de minute… E chiar o ritmicitate la unison, alterată doar de trăirile date de cei din teren.

Dar să revin la subiect: pentru mine tribuna oficială a fost mereu o sursă de mister… Oare cine e acolo? Oare de ce jucătorii se aliniază cuminți la începutul meciului in fața celor pe care de la peluza Sud fiind, niciodată nu-i puteam distinge? Ce poate fi atât de important de adăpostit acolo încât trebuie acoperit neapărat de ploaie, vânt sau ninsoare? Ei bine, misterul „Tribunei oficiale” l-am descoperit undeva prin anii ’80… Aveam un vecin de palier care străbătuse drumul de la blocul muncitoresc de pe Splai Bahlui, unde am copilărit, până la postul de director general al celui mai mare trust de construcții din Iași. Avusese norocul de a construi o fabrică de ciment în județul unde se afla pe atunci viitorul prim-secretar al județului Iași, iar acesta l-a remarcat. Dar să revin. Omul nu era microbist, dar știind că eu și taică-meu eram, ne-a luat cu el „acolo”. Cum, unde acolo? La tribuna oficială! Ei bine, am intrat cu sfiala cu care cred că nu am pășit niciodată în vreo mânăstire (iertată fie-mi comparația). Oameni importanți, directori, activiști, securiști (presupun, fiindcă nu-i știam și nici acum nu-i știu), oricum, „crema” județului… Iar în mijloc, chiar el, trimisul lui Ceaușescu în mijlocul nostru, omul pe a cărui stradă nici măcar nu aveai cum trece neîntrebat de cel care o păzea, primul secretar. Ne-am ocupat, eu și taică-meu, umil, locurile (în picioare, desigur), undeva în spatele rândurilor de scaune și meciul a început. Nu mă întrebați ce meci, fiindcă sigur nu-mi amintesc. Oricum, atenția mea a fost îndreptată exclusiv asupra persoanelor (personajelor) din jurul meu… Unii, mici nababi comuniști, stând sfidător de relaxați doar ca să arate ce siguri sunt pe ei… Alții, slugile lor servile, gata să le citească în ochi orice dorință, poate cu speranța de a le lua locul cândva, sau măcar în așteptarea unei lădițe de „ceva” sau a oricărui alt mic avantaj… Indivizi care se găseau acolo, fără să priceapă nimic, doar fiindcă se vroiau în acel loc precum pe vremuri unii nobili de țară la teatru… Și unii rătăciți ca mine, dornici să vedem ce naiba se întâmplă. Iar în mijloc, ei bine în mijloc era perechea „clonă” a celei de la București: Tovu’ și tova’ Prim-secretar… Toată vraja și misterul tribunei oficiale s-au destrămat însă la pauză.. Ce s-a întâmplat? Tov. prim a trebuit să ia masa, drept care tovarășa a descoperit un coșuleț gen Scufița Roșie din care a început să-i facă tovului niște sandwich-uri… Mi s-a părut atât de prozaică scena, atât de câmpenească, iar ei mi s-au părut deodată atât de mici și meschini, încât și acum mi-aduc aminte cum m-am întrebat, copil fiind, cum naiba de nu rezistă primul secretar măcar 2 ore fără să mănânce, dar mai ales știu că mi-am zis: uite cine conduce județul: un mârlan și-o țoapă… De altfel, respectivul a fost mătrășit de Ceaușescu un pic mai târziu și mutat într-un alt județ… Din acea clipă, tribuna oficială nu a mai exercitat nicio fascinație pentru mine…
Dar apropos de tribuna oficială, știți pe cine am văzut ieri acolo? Pe un individ, deputat de Iași, care deși nu calcă defel în oraș, deși are și a avut o funcție importantă în stat și în PSD nu a făcut niciodată nimic pentru municipiul și județul Iași, va candida exact în colegiul în care m-am născut, am copilărit și am învățat eu… Vă las 2 zile să ghiciți cine e…