Ipocrizii politice (și un update)

Am “debutat”, ca să spun așa, în politică (nu iau în considerare înregimentarea “cu turma” ca pionier sau UTC-ist) în noaptea de 21 Decembrie 1989, când student în București fiind, m-am dus să iau de la Casa Scânteii un braț de foi numite Scânteia Poporului pentru a le duce în Piața Universității, unde auzisem că se “întâmplă ceva”. N-am mai ajuns fiindcă ne-au speriat, pe mine și pe colegii mei, zgomotele de armă semi-automată și de TAB-uri și tancuri auzite pe măsură ce ne apropiam de centru. Pentru curioși, nu mi-am luat certificat de “revoluționar”. Mi s-ar fi părut o impietate față de cei care au stropit cu sângele lor acele zile… Dar despre ce am făcut eu la Revoluție, poate într-o altă postare. Am fost apoi un participant frecvent (practic zilnic) și fervent (deh, entuziasmul vârstei) la ceea ce s-a numit “fenomenul Piața Universității”. Nu voi putea uita nicicând sentimentul de libertate pe care serile de cântec ni le dădeau celor prezenți acolo. Dar și asta merită o postare separată. Am făcut această introducere doar ca să precizez contextul subiectului meu de astăzi. M-am înscris incă din ianuarie 1990 în Partidul Național Țărănesc (devenit apoi Creștin și Democrat), atras fiind de oameni precum Corneliu Coposu sau Ion Rațiu, singurul partid declarat pe față ca fiind pro-monarhist. Și să știți, dragii mei, că nu era deloc ușor să fii monarhist pe atunci… Aveam un președinte care spunea despre rege că e “un moșneag de 70 ani” și-l asmuțea pe Vadim Tudor să îl bălăcărească în toate modurile posibile și să explice “poporului” în imunda lui gazetă cum e cu...

Sfârșit de epocă la Apple

Azi de dimineață, iMac-ul meu, care deschide browserul pe pagina implicită www.apple.com mi-a arătat o imagine (cea alăturată) care probabil a făcut deja înconjurul lumii, dacă nu al celei obișnuite, atunci cu siguranță al lumii celor pasionați de computere și tehnologie… Steve Jobs nu mai e… Nu mai e nici pentru Apple, care cred că știind că sfârșitul său era aproape l-au omagiat pentru ultima dată, încă în viață, prin acel eveniment “Let’s Talk iPhone” de alaltăieri, nu mai e nici pentru lumea tehnologiei de azi căreia i-a dăruit atâtea lucruri pe care azi le considerăm firești în viața noastră, fie că vorbim de computere “all in one”, fie că vorbim de telefoane inteligente, fie că vorbim de mp3/4 playere… În fine, Steve nu mai e aici nici pentru comunitatea oamenilor de afaceri, căreia i-a demonstrat că poți crea într-o viață (scurtă) de om, de la o firmă “de garaj”, un gigant tehnologic și financiar care acum depășește firme de talia Exxon (afaceri petroliere) sau General Electric… Dar cred că mai presus de orice altceva, ceea ce a oferit lumii Steve Jobs a fost lecția, demonstrată prin propria sa viață, că poți crea orice, deveni orice, dacă deții resursele necesare de voință pentru a-ți urma visul. Dumnezeu să-l odihnească și, sincer, mi-aș dori să apucăm ziua în care să putem omagia și în România oameni de talia unui Steve Jobs, oameni care să aducă prosperitate acestei țări și lor înșile prin puterea lor creativă. Sunt mulți aceștia, dar încă nu știm să-i prețuim și să-i lăsăm (nu să-i ajutăm, ci doar să-i lăsăm) să-și parcurgă drumul pentru care sunt...

Semnați petiția: nu populismului în învățământ!

Am citit astăzi despre excelenta acțiune a Organizației de Tineret a PDL Iași privind retragerea inițiativei de modificare a Legii Educației naționale (așa numita “lege Andronescu”), prin care accesul la Universitate ar putea fi oferit indiferent de trecerea (sau nu) cu succes a examenului de Bacalaureat. Ca urmare, vin în ajutorul lor prin crearea acestei petiții online prin care vă puteți exprima sprijinul față de acțiunea OT-PDL Iași de încurajare a performanței în învățământ și descurajare a populismului cu orice preț. Încă o dată, acțiunea, ca și meritele, aparțin în totalitate tinerilor din PDL și mă bucur că această inițiativă vine chiar din rândul lor, al...

Un apel la rațiune…

Un apel la rațiune, un apel la bun-simț, un apel la normalitate… Așa aș numi ceea ce vreau să cer celor care ar putea decide zilele acestea “îngroparea” unui proiect aproape finalizat, anume Institutul Oncologic Iași. Îi spun așa, fiindcă așa s-ar fi numit probabil și în anii ’80, când acest proiect a fost pierdut în favoarea Clujului, tot din cauza unor oameni care nu au înțeles care sunt prioritățile Iașului și ale întregii regiuni, ale oamenilor de fapt. Vreau să fiu bine înțeles: Iașul are imensă nevoie de ambele proiecte! Atât de Spitalul regional pentru urgențe medicale, cât și de Institutul Oncologic. Mai mult, demersul meu e total dezinteresat, de fapt nu dezinteresat, ci în interesul unor oameni obișnuiți, oameni care suferă… Nu am inițiat acest proiect, nu am emis caiete de sarcini, nu am organizat licitații pentru el, nimic, decât legătura pe care o poate avea orice ieșean cu acest subiect. Dar ce se întâmplă zilele acestea, să vii și să forțezi deturnarea unui proiect de o asemenea amploare și valoare în scopuri strict politice, ca să nu spun politicianiste, e deja lipsit de o minimă onestitate, chiar inadmisibil… Spre deosebire de unii colegi ai mei care s-au exprimat (și foarte bine au făcut!) asupra acestui subiect, am două motive în plus să vorbesc acum: am o diplomă de doctor medic (așa cum e ea intitulată oficial) și am lucrat timp de câțiva ani în domeniul produselor farmaceutice utilizate în oncologie. Știu fiecare secție, clinică sau institut oncologic din țară și pe toți cei ce lucrează și contează în această specialitate. Știu foarte bine ce înseamnă pentru...