În 2009, am primit cadou de ziua mea (eram în Primărie pe atunci), un telefon. Vă las să ghiciți de la cine :))
Apropos, un email primit azi-dimineață:
Mai țineți minte când ne povesteați că aveați senzația că vă urmărește Poliția Locală? Cum vorbeau prin stație comunitarii când treceați cu mașina pe lângă ei? Iaca… 🙂
Zilele trecute le-am petrecut în Olanda, țara care (dintre cele pe care le-am vizitat până acum) mă impresionează și atrage cel mai mult. E un amestec ciudat de hiper-tehnologie (mai nou până și bagajele pentru avion sunt predate unui automat, nu unei persoane) și ruralism profund, de dragoste pentru natură dar și de stăpânire a ei, dacă ar fi să mă refer doar la uriașele diguri care mușcă din mare pentru a reda uscatul omului.
Despre infrastructură nici nu mai are sens să amintesc, fiindcă, alături de cea germană, e la superlativ. Iar toate acestea sunt rodul muncii asidue a unui popor modest, tolerant, dar și foarte exigent cu el însuși.
Dar ce vreau să vă arăt astăzi este grija minuțioasă pentru păstrarea trecutului, ilustrată prin felul în care sunt prezervate și renovate clădirile vechi. Cele câteva fotografii sunt făcute la Bergen aan Zee, un mic orășel de la malul Mării Nordului, iar clădirile datează din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Iar ca Bergen sunt alte zeci de orașe, la fel de bine întreținute și de frumoase. Nici nu mai are rost să menționez cum ne batem noi joc de trecutul nostru, Iașul fiind plin de ruine ale unor frumoase case lăsate să se deterioreze doar fiindcă e mai rentabil să construiești blocuri în locul lor.
Circula în vremurile comuniste o sintagmă propagandistică, cea din titlu. Ei bine, Olanda e cred țara căreia i se potrivește cel mai bine, atât de minuțios este organizat totul până la cel mai mic detaliu. Și fiindcă tot veni vorba de flori, vă atașez și două fotografii de la Keukenhof, un adevărat paradis al lalelelor (dar nu numai) întins pe 32 hectare. Anul acesta au fost plantați 7 milioane de bulbi de lalele din 800 soiuri diferite, așa că vă puteți imagina splendoarea parcului…
Așa cum am putut vedea ieri la televizor, profesorii universitari ieșeni de la Facultatea de Mecanică (sau cum s-o mai fi numind acum) pregătesc în mod gratuit viitorii absolvenți de liceu pentru a-i ajuta să devină studenți la facultatea unde fac aceste ore. Cu alte cuvinte, interesul e mutual: elevii fac pregătire gratis, în timp ce facultatea câștigă niște potențiali studenți.
Toate bune și frumoase, dar… așa după cum puteți vedea și din fotografia pe care am făcut-o, confirmată și de comentariul ce însoțea imaginile reportajului, ce credeți că li se explică viitorilor studenți? Ei bine, bravii noștri profesori universitari repetă cu eminenții noștri elevi de clasa a XII-a… teorema catetei, adică materie din programa clasei a VII-a!
Dacă nici asta nu ilustrează falimentul sistemului actual de învățământ…
În cazul în care operatorii economici (…) refuză emiterea și înmânarea bonului fiscal clientului (…) acesta din urmă are dreptul de a beneficia de bunul achiziționat sau de serviciul prestat fără plata contravalorii acestuia.”
Am citat din de-acum faimoasa Ordonanță nr. 10/2015. Poate părea o frază de bun-simț, nu-i așa? Dar dacă privim puțin dincolo de ea? Ce vor înțelege diferiții cetățeni din ea? Păi să vedem:
- cetățeanul hoț va înțelege că de-acum are o scuză: n-a furat, ci nu a primit bon, deci nu avea de ce plăti;
- cetățeanul țăran care ia de la magazinul din sat pe datorie va înțelege că nu mai poate plăti când primește ajutoarele sau pensia, cum făcea de obicei;
- cetățeanul patron de magazin de la țară sau de mic magazin de la oraș nu va mai da marfa cu plata la sfârșitul lunii sau la salariu fiindcă îi va fi teamă că dă marfa pe gratis, dacă nea’ Ion vine un pic cu cheful pus într-o zi și-i spune că nu plătește nimic fiindcă n-a primit bon când a luat marfa.
Altfel, ce mai tot vorbim noi de drept de proprietate? N-ai plătit? Nu-i nimic, marfa e a ta, fiindcă nu ai primit bon!
Nu i-am suspectat niciodată pe guvernanții noștri de prea multă inteligență (ba pe unii, la un moment dat, da, dar recunosc că m-am înșelat) însă gogomăniile de genul ăsta mă siderează de fiecare dată. Adică în loc să combați marea evaziune fiscală (cea cu produse accizabile, legume, fructe, flori, cereale) și pierderile de la regiile de stat, care știi că produc fiecare pierderi de sute și sute de milioane de € anual, tu, prim-ministru, la sugestia altui mare creier, ministrul de finanțe, te iei de nște amărâți care-și iau de-ale gurii pe datorie și le dai frâu liber hoților să le râdă polițiștilor în nas.
Dar să sperăm că țara va reuși și de această dată să supraviețuiască incompetenței celor ce o (ne) conduc…
Că tot ziceam în postarea mea precedentă că se va uita repede tragedia teroristă de la Paris (și am avut dreptate, deși nu mai aveai loc de câți erau Charlie acum mai puțin de o lună), iată că avem un nou subiect național: madame Udrea (sau Doamna, cum îi mai spuneau, plini de un pios respect diverșii sateliți ce roiau prin juru-i).
Dacă până acum singurele televiziuni românești la care mă mai uitam erau cele de știri, în ultima săptămână am ajuns să le evit și pe acestea din cauza omniprezentului subiect: EU. Vor vota sau nu parlamentarii cele șase proiecte vizând trimiterea la răcoare pe un interval oarecare a “d-nei’? Dezbateri peste dezbateri… Acum, că au votat, va fi sau nu va fi arestată? Alte torente de păreri… Și-a mai băgat d-na un deget în nas? Hop și știrea națională privind semnificația mafiotă, ba nu, masonică, ba poate chiar mesianică a respectivului gest… Și drept moț al tuturor acestor așa-zise știri, lecturile de bunic la gura sobei ale “maestrului” (de ce-o fi așa maestru, zău că nu reușesc să-mi dau seama) Cristoiu, care interpretează cimiliturile d-nei absolvente de Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir cu aceeași evlavie cu care găsea semnificații profunde în indicațiile lui Ceaușescu pe vremea când făcea presă comunistă și încă nu descoperise găina care face pui vii.
Una peste alta, o primă concluzie e că nu mai avem presă. Câtă vreme vizita șefului statului român în Franța (de exemplu) e a treia știre după cea legată de dusul degetului la nas al mai știu eu cărei dudui care (spun procurorii) a furat de-a rupt și după “breaking-news”-ul generat de vizita unui fost ministru la secția de Poliție unde trebuie să se ducă fiindcă e pus sub control judiciar, tot fiindcă (spun, din nou, procurorii) a furat tot ce-a putut, e clar că discuția despre repere morale și rolul formator al presei e inutilă.
O altă concluzie este că avem o clasă politică care trebuie îndepărtată aproape în totalitate. Nu cred că mai poate fi salvat decât prea puțin din ceea ce constituie așa-zisa clasă conducătoare a României. Problema este ce putem pune în loc. Nici aici nu stăm prea bine, fiindcă în eșalonul doi al politicii (și știu asta foarte bine) se găsesc o sumedenie de indivizi care sunt acolo din aceleași motive ca și cei ce defilează acum cu cătușe pe ecranele televiziunilor, adică ori au nevoie de serviciu, ori vor să se îmbogățească în mod ilicit. Așa că, măcar în perioada următoare, va trebui să mergem înainte cu speranța că zornăitul brățărilor de oțel îi va mai speria pe câte unii și alții îndeajuns de mult încât să aibă timp să se ridice și cei care merită cu adevărat să ne conducă.
Câtă vreme, însă, capetele de afiș și reperele vieții noastre cotidiene și ale societății românești în ansamblu vor fi personaje precum EU și faptele lor penale, nu vom regăsi normalitatea. Abia când personaje de acest tip și zisele/acțiunile lor vor fi doar un fapt divers ce nu mai interesează pe nimeni, iar ele însele (persoanele și personajele) vor fi tratate drept ceea ce sunt de fapt, niște nulități absolute, și nu vor mai putea accede la nicio formă de putere în acest stat, abia atunci ne vom putea considera vindecați.
Cum toată lumea e Charlie acum, cred că pot și eu să mă pronunț asupra acestui subiect. În primul rând, e abominabil ce s-a petrecut, atât în felul în care s-a pus în practică atentatul, cât mai ales în ce privește ținta aleasă. Poate doar cei din Statul Islamic au coborât mai jos, atunci când au ucis 132 de copii, într-o școală, doar pentru motivul că erau copiii adversarilor lor. De altfel, înțeleg că le-a surâs atât de mult ideea de omorî redacții întregi încât au revendicat atentatul din 7 ianuarie de la Paris, deși teroriștii își clamaseră afilierea la Al-Qaeda. De aici cred că nu va rezulta altceva decât o spirală a crimelor, din ce în ce mai atroce, mai orientate către exploatarea potențialului lor mediatic, pe care le vor săvârși cele două grupări în încercarea de a-și asigura supremația și legitimitatea în a conduce lumea arabă.
Iar acum alte câteva gânduri: tot aud în ultimele două zile (dar nu numai, ci cam de fiecare dată după un atentat de sorginte musulmană) că trebuie să facem diferența clară dintre Islam și fundamentalismul celor care aruncă în aer clădiri și oameni sau pur și simplu îi împușcă, așa cum s-a întâmplat la Paris. Așa o fi, dar se face că m-am documentat un pic pe această temă în timpul masteratului de acum doi ani și chiar am scris un scurt eseu pe această temă, a “Islamului politic”, cum mai este el denumit (pentru cei curioși am atașat lucrarea la finalul postării). Doar că să știți (și puteți ușor verifica din varii surse), pentru orice musulman, de mai bine de un mileniu, noi, creștinii sau iudeii sau orice non-musulman suntem așa-numiții “kafir”, aceștia putând fi înșelați, făcuți sclavi, batjocoriți, torturați și chiar uciși.
De ce am intitulat postarea “Je suis pas Charlie”? Fiindcă, dincolo de tragedia nemărginită a uciderii unor oameni pentru ceea ce au gândit și au scris, lucru absolut de neacceptat în tipul de societate din care facem noi parte, revista în sine era una de o valoare îndoielnică, nu fiindcă așa spun eu, ci fiindcă o dovedesc tirajele (“Charlie Hebdo” vindea câteva zeci de mii de exemplare săptămânal, ceea ce la o populație de 66 milioane cât are Franța e extrem de puțin, în timp ce “Le Canard enchaîné” are un tiraj de zece ori mai mare). Și, sincer, unele din caricaturile lor, pe care le-am văzut zilele acestea, mi s-au părut de prost gust. În plus, nu sunt “Charlie” fiindcă mă irită oarecum solidaritatea asta de tip exagerat, afișată pe toți pereții (sau wall-urile, mai nou), făcută mai mult de ochii lumii, pentru a arăta cât de mult ne pasă, când de fapt… Și care, în plus, durează fix cât ne inundă media cu informații despre respectivul subiect, care de obicei e breaking news-ul zilei.
De ce “sûrement un ami”? Fiindcă bravii ziariști ai Charlie Hebdo au avut curajul de a-i sta în față, pe când acesta pornise vânătoarea electorală de români, lui Manuel Valls, actualul premier al Franței (o traducere găsiți aici).
În fine, o ultimă remarcă: citisem acum vreun an și ceva un articol simpatic despre “părerologi”. Ei bine, în aceste zile atât de pline de evenimente, l-am găsit pe “tata” lor. E vorba de inconfundabilul CTP. Omul ăsta e absolut fenomenal, are o părere, pe care o vrea și o consideră adevăr absolut, despre absolut orice, de la Simona Halep la focoasele nucleare și relațiile internaționale. E expert în filme (măcar aici are un doctorat) și mai nou și-n terorism. Orice l-ai întreba, se prezintă încruntat și rostește sacadat, tăios și necruțător, ca un șef care tocmai își concediază subalternul, sentințele privitoare la orice chestiune i se pune în față. Și nu e decât un simplu inginer de automatizări. Deși, dacă mă gândesc, nu e vinovat el că răspunde, ci ăla de-l întreabă… 🙂
Alăturat, linkul către eseul despre islamul politic: Islamul_politic