Je suis pas Charlie, mais sûrement un ami…
Cum toată lumea e Charlie acum, cred că pot și eu să mă pronunț asupra acestui subiect. În primul rând, e abominabil ce s-a petrecut, atât în felul în care s-a pus în practică atentatul, cât mai ales în ce privește ținta aleasă. Poate doar cei din Statul Islamic au coborât mai jos, atunci când au ucis 132 de copii, într-o școală, doar pentru motivul că erau copiii adversarilor lor. De altfel, înțeleg că le-a surâs atât de mult ideea de omorî redacții întregi încât au revendicat atentatul din 7 ianuarie de la Paris, deși teroriștii își clamaseră afilierea la Al-Qaeda. De aici cred că nu va rezulta altceva decât o spirală a crimelor, din ce în ce mai atroce, mai orientate către exploatarea potențialului lor mediatic, pe care le vor săvârși cele două grupări în încercarea de a-și asigura supremația și legitimitatea în a conduce lumea arabă.
Iar acum alte câteva gânduri: tot aud în ultimele două zile (dar nu numai, ci cam de fiecare dată după un atentat de sorginte musulmană) că trebuie să facem diferența clară dintre Islam și fundamentalismul celor care aruncă în aer clădiri și oameni sau pur și simplu îi împușcă, așa cum s-a întâmplat la Paris. Așa o fi, dar se face că m-am documentat un pic pe această temă în timpul masteratului de acum doi ani și chiar am scris un scurt eseu pe această temă, a “Islamului politic”, cum mai este el denumit (pentru cei curioși am atașat lucrarea la finalul postării). Doar că să știți (și puteți ușor verifica din varii surse), pentru orice musulman, de mai bine de un mileniu, noi, creștinii sau iudeii sau orice non-musulman suntem așa-numiții “kafir”, aceștia putând fi înșelați, făcuți sclavi, batjocoriți, torturați și chiar uciși.
De ce am intitulat postarea “Je suis pas Charlie”? Fiindcă, dincolo de tragedia nemărginită a uciderii unor oameni pentru ceea ce au gândit și au scris, lucru absolut de neacceptat în tipul de societate din care facem noi parte, revista în sine era una de o valoare îndoielnică, nu fiindcă așa spun eu, ci fiindcă o dovedesc tirajele (“Charlie Hebdo” vindea câteva zeci de mii de exemplare săptămânal, ceea ce la o populație de 66 milioane cât are Franța e extrem de puțin, în timp ce “Le Canard enchaîné” are un tiraj de zece ori mai mare). Și, sincer, unele din caricaturile lor, pe care le-am văzut zilele acestea, mi s-au părut de prost gust. În plus, nu sunt “Charlie” fiindcă mă irită oarecum solidaritatea asta de tip exagerat, afișată pe toți pereții (sau wall-urile, mai nou), făcută mai mult de ochii lumii, pentru a arăta cât de mult ne pasă, când de fapt… Și care, în plus, durează fix cât ne inundă media cu informații despre respectivul subiect, care de obicei e breaking news-ul zilei.
De ce “sûrement un ami”? Fiindcă bravii ziariști ai Charlie Hebdo au avut curajul de a-i sta în față, pe când acesta pornise vânătoarea electorală de români, lui Manuel Valls, actualul premier al Franței (o traducere găsiți aici).
În fine, o ultimă remarcă: citisem acum vreun an și ceva un articol simpatic despre “părerologi”. Ei bine, în aceste zile atât de pline de evenimente, l-am găsit pe “tata” lor. E vorba de inconfundabilul CTP. Omul ăsta e absolut fenomenal, are o părere, pe care o vrea și o consideră adevăr absolut, despre absolut orice, de la Simona Halep la focoasele nucleare și relațiile internaționale. E expert în filme (măcar aici are un doctorat) și mai nou și-n terorism. Orice l-ai întreba, se prezintă încruntat și rostește sacadat, tăios și necruțător, ca un șef care tocmai își concediază subalternul, sentințele privitoare la orice chestiune i se pune în față. Și nu e decât un simplu inginer de automatizări. Deși, dacă mă gândesc, nu e vinovat el că răspunde, ci ăla de-l întreabă… 🙂
Alăturat, linkul către eseul despre islamul politic: Islamul_politic