Pe jos și cu tramvaiul prin oraș… Ep. 1

Feb 24, 2008 | Politică

Sâmbătă, ora 7.00, o dimineață frumoasă încă, parcă nedorind să ne amărască prevestind ploaia și noroiul ce urmau să se aștearnă peste orașul neieșit din iarnă, peste doar două ore. Plin de optimism, mă duc să las mașina la spălat, în speranța că va rezista cât de cât curată măcar de data asta, pentru câteva zile. Optimism care poate e valabil în alte orașe, dar nu în Iași, ”dl. Primar știe de ce” ca să parafrazez o reclamă binecunoscută. Bun… Ca să mă mai dezmorțesc și ca să-mi întrețin iluzia că voi slăbi mergând mai mult pe jos, mă hotărăsc să iau drumul de la spălătoria auto de pe Sărărie, până în Piața Unirii, ”pieptiș” la vale, urmând ca de acolo să iau tramvaiul spre Tătărași, unde aveam treabă până când mașina va fi fost gata. Zis și făcut. Cobor agale strada Lascăr Catargi (Karl Marx în copilăria mea de decrețel), altădată fala imobiliară a Iașului comunist, adăpostind intrarea pe misterioasa stradă Pinului unde stătea to’arășu’ Prim Secretar, cel care avea pâinea și cuțitul în județ pe atunci, intrare care era păzită permanent de un milițian și vreo doi „civili” discreți în acele timpuri. A propos de această faimoasă străduță și casa care adăpostea „șeful” județului, mi-aduc aminte ce șoc am avut vizitând-o undeva pe la începutul anilor ’90, văzând cât de mică și de puțin confortabilă era… Dar miturile din jurul ei erau atât de puternice… Mă întreb dacă nu doar din cauza milițianului din colț… 🙂 Coborând, am ocazia să-i verific teoria și să-i dau mare dreptate prietenului meu Cătălin, care susține pe bună dreptate, că în orașul nostru nu mai avem trotuare. Fie sunt sufocate de mașini, care aduc cu ele noroiul de pe spațiul verde, pe care-l calcă nonșalant, și de pe stradă, fie noroiul provine din veșnicele gropi săpate și neacoperite, sau parțial acoperite, sau acoperite tot cu pământ sau… nici nu mai contează, fiindcă oricum sunt necirculabile. Ați văzut vreodată o pisică mergând pe un gard? Ia uitați-vă într-o zi ploioasă la cum merg concitadinii noștri pe trotuare… Veți descoperi aceleași mișcări de felină, cu piciorul ce urmează să pășească tatonând ușor terenul, privirea încordată, simțurile treze, fiindcă nu-i așa, un centimetru greșit poate însemna diferența dintre o ținută decentă și una ridicolă. Iar dacă trecătorii sunt mai mulți, poți chiar avea impresia că asiști la vreun spectacol non-conformist de balet în stradă, în care protagoniștii fac mișcări ciudate sub bagheta nevăzută a unui regizor avantgardist rătăcit prin Iași…
Cobor, deci, Copoul trecând pe lângă Spitalul de Urgențe cu aspectul lui decrepit de foste grajduri (da, da, chiar asta au fost clădirile la vremea construcției lor)… Chiar, ați încercat vreodată să numărați, din spitalele din Iași, câte au fost construite până în 1945 și câte după? Ați rămâne surprinși ce categoric ar bate România ante- și interbelică, România comunistă la acest capitol. De ex. clinicile chirurgicale I și a III-a au fost inaugurate în 1942 (sper să nu mă înșel asupra anului, oricum, în plin război mondial… Spitalul Parhon, la rându-i, a fost o inițitiavă de muncă patriotică a tinerilor legionari (așa e, nici măcar pe asta nu au inventat-o comuniștii…). Ajung la Spitalul Militar (fostul Liceu Militar, deci tot de dinainte de ’45) și cobor către Fundația Regală (Biblioteca Universitară - alt capitol, bibliotecile, la care România pre-1945 e net superioară în Iași). De acolo, trec pe strada Lăpușneanu… Mi-aduc aminte promisiunile din campania electorală trecută ale actualului primar pentru această stradă, dar mai ales un termen care mi-a sărit atunci în ochi, ca să zic așa, cel de „mobilier stradal”. Dacă gasiți Dvs. vreo piesă de „mobilier stradal” demnă de acest nume pe respectiva stradă, chemați-mă, rogu-vă, și pe mine să văd despre ce vorbea Domnia sa… Iar culmea „imobilismului stradal” instalat odată cu actualul primar (îmi cer scuze, dar nu am cum să nu-l amintesc în acest context) e fostul cinematograf Tineretului, situat pe locul unei foste berării absolut superbe, Bragadiru pe numele ei. De ce sunt acid la adresa primarului privind această stradă? Fiindcă pe ea, stră-străbunicul meu, Eugene Petit, de naționalitate franceză, dar român până peste poate în suflet, în plus un unionist fervent, a provocat, mult înaintea istoricului eveniment, un incident diplomatic între Moldova și Franța (al cărei reprezentant era la Iași), încrucișând steagurile Moldovei și Țării Românești la o adunare publică și exprimând în acest fel sprijinul Franței pentru Unire, sprijin ce nu fusese exprimat oficial încă. Și-a încasat papara de la regele Franței, dar a rămas în istoria României și sunt mândru de asta (vezi Aurel Leon, Umbre - vol. 5, Iași, Ed. Junimea).
Buuuuun… ajung în Piața Unirii, unde, după nici nu mai știu câți ani de „modernizări” și „reparații” mă așteaptă un spectacol inedit, aș zice… gradene… Mă întreb dacă nu cumva ne paște vreo manifestație… mă uit în calendar și-n afară de Dragobete nu văd nimic notabil… deci nu e asta… Ce-o fi oare, ce-o fi oare?… Da’ chiar manifestație de Dragobete??? Aaaaa… dar ajung lângă ele și-mi dau seama… e din nou Dl. Primar… Nu, n-am nimic cu D-lui, dar parcă prea des mă lovesc de el azi… Ei bine, „modernizarea și refacerea” Pieței Unirii a creat un nou punct de atracție: patinoarul din Piața Unirii, gratuit, fără gheață, funcțional de la prima ninsoare până la orice ploaie ce poate produce acvaplanare :)) Și ajung în stația de tramvai Piața Unirii… Dar despre ce a urmat, mai bine mâine… ca să nu vă plictisesc cu totul azi…

În continuare despre sate

Feb 19, 2008 | Politică

Pentru că vorbeam ieri despre satele noastre şi satele “lor”, azi vă împărtăşesc câteva lucruri care mi-au stăruit în memorie… Nu vor fi în ordine neapărat cronologică, ci doar în succesiunea în care îmi revin acum. Azi, fiindcă e deja târziu, doar una din impresii:
- eram în Olanda (trebuie să recunosc, ţara mea preferată), într-un cătun, undeva lângă Amsterdam. Era pe înserat şi făceam o plimbare de “dezmorţire” după o zi extrem de lungă pe drum. Mă plimbam de-a lungul unui canal, parte a unei reţele de canale ce separau proprietăţile fermierilor, împărţindu-le în imaşuri pe care păşteau liniştite nişte vaci ce păreau mai îngrijite şi mai curate decât multe fiinţe umane de la noi (iertată fie-mi răutatea). Ei bine, în unul din colţurile desenate de întretăierea acestor canale am văzut o căsuţă cum numai în povestea cu Hansel şi Gretel se putea imagina. Podeţul care ducea peste canal la intrarea în casă, extrem de rustic, avea balustradele învelite de flori agăţătoare, aleea care ducea până în poarta casei era dintr-un pietriş alb, fin. La rădăcina gardului, de jur împrejurul casei erau numai flori, care în ghivece, care plantate, iţindu-se printre scândurile rare ce lăsau sa se vadă o căsuţă precum cea de turtă dulce din povestea sus-amintită. În fine, exceptând imaginea aceasta pe care cu siguranţă o voi reţine mult timp de-acum încolo, ceea ce voiam să vă povestesc e că pe drumul de întoarcere am fost depăşit de un grup de vreo 20-30 de femei mergând pe biciclete, care se îndreptau către hotelul în care eram cazat. Iniţial am crezut că erau femei din sat angajate ale hotelului ce se duceau la lucru. Marea mea surpriză a fost însă să constat că erau într-adevăr ţărănci din sat, care se duceau spre hotel, însă aveau un cu totul alt scop: se duceau la sala de fitness a hotelului… Asta mi-a dat adevărata dimensiune a diferenţelor de civilizaţie dintre satul românesc şi cel olandez, dintre cele două ţări până la urmă… Nici bunăstarea afişată neostentativ, nici asfaltul impecabil de pe orice drumuleţ, inclusiv de pe potecile din pădure (da, da, nu râdeţi), nici vacile super-îngrijite ci acea imagine a unor oameni simpli, învăţaţi să aibă grijă de ei înşişi. A unor oameni cu altă mentalitate decât “ce se dă?” sau “da’ mie ce-mi iese?” şi pe care nu ştiu de ce, dar am senzaţia că nu-i cumperi cu 3 kile de făină şi nu muncesc pe 2 litri de molan… Aici abia avem mult de lucrat, şi iarăşi revenim la cuvântul cheie: “şcoală”…

Despre sate…

Feb 18, 2008 | Politică

Ieri după-amiază, pe un frig destul de pătrunzător, dar pe un soare superb, am plecat spre nordul județului către Andrieșeni. Știu drumul ăsta, îl fac de destul de mult timp și l-am parcurs de foarte multe ori, dar de data asta, plecat fiind în “misiune” politică (se puneau “cap la cap” fostele organizații PLD și PD din comuna Andrieșeni) am privit acest traseu cu ochii celui care își propune să schimbe, atât cât îi stă în puteri, ceva în țara asta…

În primul rând, ce m-a frapat a fost mizeria care începe să se “aștearnă” pe marginea drumului, drum care știu bine că m-a impresionat plăcut acum câțiva ani tocmai prin lipsa omniprezentelor PET-uri și prin florile care se întindeau în lunca Jijiei.

Oare ce ni se intâmplă de reușim să stricăm atât de repede și fără nici o milă ceea ce ne înconjoară? Ce ne face să fim atât de nepăsători cu tot ceea ce cântam în poemele pe care le învățam în școală și în fața cărora ne extaziem patriotard? Ce naiba a mai ramas din “țara noastră ca o floare” și din “râul, ramul”?

Mi-aduc aminte că în copilărie, în vacanțele de la Tecuci, în fiecare dimineață devreme și seara după asfințit, bunicii mă puneau să ud florile din grădina de flori sau “grădina din față” cum îi spuneau ei. Asta fiindcă era o adevarată competiție între grădinile de flori ale vecinilor și doar trebuia să fii “fruntea străzii”, nu-i așa? Mai mult, absolut toată lumea extindea grija pentru plante dincolo de gardul propriei curți, plantând și îngrijind dalii, margarete, “gura-leului”, petunii, trandafiri, panseluțe și o grămada de alte flori pe spațiul verde dinspre stradă.

Dar să mă întorc la ce mă preocupă. Vă mai amintiți de merii, perii și nucii de pe marginea drumurilor din copilăria noastra, a decrețeilor? Ce s-a întâmplat cu ei, unde au dispărut? Ce-i împiedică acum pe oameni să-i mai planteze?… La întoarcere, în întunericul ce învăluia totul, nu m-am putut abține să nu compar imaginea întunecată, ștearsă și murdară, din lumina farurilor, a satelor prin care tocmai treceam, cu cea a satelor din țările civilizate ale Europei. De unde diferența aceasta uriașă, oare? Spunem că e sărăcia. Corect poate, dar sunt zone în Europa de Vest care conform factorilor care considerăm noi că generează sărăcia, ar trebui să arate cam ca satele noastre. Și-atunci, de unde diferența? Bine, nu am descoperit eu America, mai ales că e o temă bătută și răs-bătută, dar totul stă în oameni, mai precis în școala care-i pregătește.

Problema e alta: cum de o populație care apreciază în mod covârșitor, inclusiv la nivelul satului, rolul studiilor (aproape 80% din populația rurală își dorește pentru copii să facă studii liceale), o populație care este puternic influențată de dascăli (cei din politică știu foarte bine ce influență are un învățător, un profesor bun în lumea satului) să nu fie capabilă să aleagă un primar care să fie în stare să pună pe hârtie un proiect care să facă satul respectiv mai atrăgător, un loc mai bun de locuit? Ce mecanism intim se declanșează în cel ales, care odată pusă eșarfa cu tricolor peste costum uită total de locul în care el însuși trăiește, nedorind parcă să-l facă să avanseze? Să fi acționat comunismul atât de profund în noi, până la anihilarea oricărui simț al comunității reale, și nu a celei proclamate? Până la îndepărtarea oricărei dorințe de a face bine și altora și nu doar nouă înșine?

Eu unul i-aș lua pe toți primarii din județ, nouăzeci și câți or fi ei, și i-aș duce pentru câteva zile în câteva sate din Vest. Sunt convins că toți ar spune cam ce am spus și eu când m-am întors din prima mea călătorie făcută vreodată în afara granițelor țării, care s-a nimerit să fie în Olanda, în 1994: ”am fost plecat o săptămână, mi s-a părut că a durat un an și m-am schimbat cât în 10 ani…”