Feb 18, 2009 | Politică
Nu sunt un simpatizant al democraților din SUA, dimpotrivă, cred că profilul meu politic se pliază mult mai mult pe tipicul republican (atât cât am putut să-mi dau seama citind newsletter-urile la care sunt abonat în ambele părți), dar așa cum am sesizat acum mai bine de un an pe ce trend e Obama (vezi aici și aici), tot așa am dat azi, întâmplător, peste un discurs al aceluiași OM (și nu mă deranjează să scriu cu majuscule, fiindcă prin ceea ce a realizat, a dovedit un lucru care recunosc că m-a fascinat întotdeauna: ce poate face un singur OM atunci când voința sa e de nestrămutat și e convins de ceea ce face. Știu că mă veți judeca aspru pentru ceea ce voi spune acum, dar aceeași părere o am și despre Traian Băsescu, care a dovedit că o singură persoană poate, prin voință și suport popular, fără a fi un dictator, să impună ceea ce gândește unei națiuni). Dar scopul postării de azi e altul. Vreau doar să vă arăt cum ar trebui să fie un discurs politic. E discursul lui Obama în New Hampshire, loc în care a pierdut în fața d-nei Clinton în alegerile interne, dar e discursul care a inspirat faimosul clip. Recunosc că e pentru cei care știu limba engleză, dar e o bijuterie… Nu știu cine i l-a scris, dar cu siguranță e demn de antologia discursurilor. Urmăriți fiecare frază, fiecare referire… Nimeni nu e uitat: profesorii, clasa mijlocie, veteranii, tinerii… Nu se uită nici o armă: de la mândria națională, la sensibilitatea față de cei defavorizați și stima față de eroi. Nu se omite nimic, de la războiul din Irak la încălzirea globală… Dacă ar fi (și credeți-mă pe cuvânt că am citit multe discursuri politice ce au făcut istorie) să fac o ierarhie, cred că acest discurs ar sta sigur pe podium. Iată-l… ascultați și învățați și voi, oameni politici de la noi (nu mă includ în acest segment fiindcă mai am mult până acolo, dar recunosc că mi-aș dori să ajung în această categorie, destul de puțin reprezentată în România în acest moment)…
Sper să vă placă și vouă, “copiiilor PDL” de la științe politice sau de la alte facultăți și să-l “simțiți” așa cum se cuvine, fiindcă, am eu senzația, dacă-l veți asimila veți fi altceva decât ceea ce ne oferă scena politică acum. Știu că probabil unii dintre cei ce vor citi cele spuse/scrise mai înainte le vor interpreta în fel și chip, dar încercați măcar de data asta să nu cădeți în păcatul scenariilor… 🙂
Jan 15, 2009 | Politică
Făcând curat astă-seară pe telefonul mobil (de fapt căutând fotografia pentru postarea următoare) am găsit o altă fotografie care pentru mine înseamnă enorm… E făcută în seara zilei de 30 mai, ultima zi de campanie a primului tur al alegerilor locale și în ea se regăsește cea mai redutabilă echipă cu care am lucrat vreodată. Sunt, așa cum îmi place mie să le spun (deși ei se supără și spun că sunt “oameni mari”) “copiii PDL” și sunt cei mai frumoși, mai curați sufletește și mai dragi prieteni ai mei. Au muncit, au luptat, au crezut, au sperat, s-au bucurat și au suferit nespus de mult, așa cum numai la vârsta lor o poți face. M-au obligat să fiu alt om, mai bun, numai de dragul lor și au reușit să trezească în mine tot ce e mai curat, mai lipsit de lașitate și de fățărnicie. Le sunt dator cu ceva, cu ceva ce n-am putut rosti până acum din tot sufletul, acesta fiind încă sub imperiul deziluziei date de înfrângere… Acum însă, la un interval de timp suficient de lung ca din tot ce-a fost să fi rămas doar frumosul, le spun ceea ce zâmbetul lor sincer trebuia să primească mai de demult:
VĂ MULȚUMESC din toată inima, dragii mei!
Dec 3, 2008 | Politică
Acum că s-au mai risipit incertitudinile perioadei de după campanie, rămânând de văzut doar formula care va guverna țara, cred că putem trage câteva concluzii:
- partidele „mici” au dispărut. De altfel ele nici nu au fost prezente, decât cel mult pe unele din panourile de afișaj, dar și acolo destul de firav. Nu am văzut nici un banner sau alt material vizual outdoor al vreunui alt partid in afara celor trei semnificative (PDL, PSD și PNL) prezent pe străzi. Nu am primit sau văzut decât un singur material tipărit, și acela la nivel central cred, fiindcă mesajul era unul foarte general, al PNG. Asta denotă pe de o parte lipsa resurselor financiare ale respectivelor partide, dar și lipsa unor resurse umane care să justifice cheltuieli majore de campanie;
- o lege extrem de prost concepută a alegerilor. Dacă se urmărea o lege mai proastă, cred că era greu de imaginat… Un prim efect pervers a fost de-acum mult mediatizatul „caz Dobre”. Este anormal, cred eu, ca deputați să fie aleși cu 1900 de voturi, de pe poziția a treia, sau și mai rău, cu 30 și ceva de voturi, precum deputatul Koto, care a candidat pe un colegiu compus din 70 țări…
Cred că soluția ar fi votul preferențial pe listă care ar indepărta un alt efect al prezentei legi: canibalismul dintre candidații propriului partid. Cred că toți cei implicați în campania tocmai știu că prima întrebare a unui candidat sau a șefului său de campanie după începerea numărătorii voturilor a fost: „Ceilalți cât au luat?” Ba, sunt convins că unii dintre candidați au muncit din greu la sabotarea campaniilor colegilor, uneori cred chiar mai abitir decât la propria lor campanie sau la atacarea adversarilor politici;
Votul preferențial pe listă ar mai avea un avantaj: s-ar crea, intr-un mod mai direct și mai colegial o ierarhizare a oamenilor politici, lucru foarte util pentru stabilizarea internă a filialelor. În acest fel filialele ar putea fi conduse de cei care aduc un adevărat beneficiu partidului și nu de eterni perdanți adăpostiți la umbra lui ”suntem in media pe țară”. Așa cum spunea un bun amic al meu, blestemul unei filiale e această plasare la nivelul mediei pe țară. Un alt efect înlăturat ar fi cel al lui „eu am pierdut, dar te-am facut pe tine deputat sau senator”. O asemenea mentalitate e o aberație și nu face decât deservicii filialelor. Un alt efect, devastator, zic eu al acestei legi e atomizarea echipelor. Datorită competiției interne (coeficienți electorali etc.) în loc să se lucreze în echipă, fiecare vede atât pe verticală (senator-deputat) cât și pe orizontală (deputat-deputat / senator-senator) numai adversari. E efectul acela de „canibalizare” de care vorbeam mai sus. Votul preferențial pe listă ar reduce mult din acest efect, deoarece, toți candidații ar putea merge ca o echipă în fața electoratului, urmând ca selecția să fie făcută natural, pe baza notorietății și a valorii individuale.
În fine, considerații ar mai fi de făcut, dar aștept o decantare a rezultatelor acestor alegeri, determinate de prestațiile celor aleși. Oricum, pot spune că, în ciuda criticilor de mai sus la adresa legii electorale, aceasta a produs și efecte benefice, în sensul în care au fost înlăturați, deocamdată din Parlament, o serie de oameni care nu aveau ce căuta nici măcar în viața publică, darămite în cea politică sau în Parlamentul României.
Cam atât pentru moment, sper să mai găsesc răbdarea și timpul de a mai analiza această temă…
Nov 29, 2008 | Politică
- în primul rând fiindcă am posibilitatea;
- fiindcă eram student în București în decembrie 1989…
- fiindcă l-am văzut pe cel care a scris „De Crăciun ne-am luat rația de libertate!”… (nici că mi-ar păsa dacă aș afla acum că a fost securist, am trăit prea intens clipa când am văzut acea scriere pe un postament al unei viitoare statui a lui Ceaușescu ca să-mi mai poată cineva lua asta…);
- fiindcă nu pot uita sângele de pe trotuarul bulevardului Magheru, acolo unde câțiva tineri de vârsta celor care refuză acum să mai creadă în ceva, au fost striviți de un TAB… Mai contează că cel care i-a omorât era de vârsta lor, făcea armata și i-a omorât fiindcă era inconștient, lovit fiind la tâmplă de o piatră?…
- fiindcă niciodată nu am blestemat pe cineva, decât pe Ceaușescu, atunci când ne-au anunțat că nu vom avea vacanță de Crăciun în decembrie 1989, fiindcă LUI îi era frică de studenți… (da, dragii mei studenți de azi, „marelui” Ceaușescu îi era frică de studenții de atunci!);
- fiindcă ne doream cu ardoare să vină la putere Nicu Ceaușescu, care bețiv cum era, ne-ar fi înțeles și pe noi, ceilalți 23 milioane de români, că vrem să trăim…
- fiindcă n-am să uit niciodată ce urât le-am vorbit părinților mei, atunci când întors pe 25 decembrie 1989 acasă la Iași, m-au sfătuit să nu ies pe stradă „la revoluție” fiindcă am să mor „ca un prost”…
- fiindcă am văzut cum „era ceață” la TVR din primele momente ale lunii ianuarie ale lui 1990…
- fiindcă am văzut cum au dispărut „teroriștii” imediat după vizita lui Șevardnadze (ministrul de externe al URSS de atunci) din 6 ianuarie 1990. Iar la o zi după, FSN-ul s-a declarat partid politic, deși Iliescu promisese solemn că așa ceva nu se va întâmpla…
- fiindcă eram student în București și în vara lui 1990…
- fiindcă am trăit cel mai intens senzația de libertate în Piața Universității…
- fiindcă am văzut, dragii mei studenți și tineri de azi, că și lui Iliescu îi era frică de tinerii și studenții de atunci…
- fiindcă n-am să pot uita niciodată fiorul simțit atunci când câteva zeci de mii de oameni strigau, crezând în asta, „mai bine mort decât comunist”…
- fiindcă nu voi uita niciodată tirurile de armă automată din noaptea de 13-14 iunie…
- fiindcă m-a marcat pentru totdeauna ce am văzut în 14-15 iunie în plin centrul capitalei României…
- fiindcă nu voi putea vreodată să-mi șterg din memorie figura de sfânt a unui tânăr, bătut sălbatic cu cozi de lopeți în fața sediului IGP de pe calea Victoriei doar fiindcă era înalt, frumos și mai ales… avea barbă…
- fiindcă nu vreau să uit cum arătau sediile PNȚ și PNL în iunie 1990 după „vizita” minerilor…
- fiindcă nu uit cum au ajuns minerii și în Iași, deși foarte puțini știu asta…
- fiindcă n-am să pot uita curând cum a ieșit Iliescu cu 80% președintele României…
- fiindcă am votat chiar și când am avut de ales între Iliescu și Vadim Tudor…
- fiindcă n-am să uit sticla de tequila băută cu prietenii în seara în care a câștigat Constantinescu…
- fiindcă nu vreau să le dau celor „322” motive de satisfacție…
- fiindcă mitingul de la Iași împotriva suspendării lui Băsescu a fost cel mai mare și mai frumos miting pe care l-am văzut vreodată la Iași…
- dintr-o mulțime de alte motive pe care vi le voi spune mîne, după ce voi vota…
Dragii mei, alegeți ce doriți, numai alegeți… Nu uitați că acum 19 ani au existat oameni în stare să moară doar pentru asta.. și au și murit… doar pentru asta… și pentru a putea să cumpere o pâine fără cartelă… Vi se pare puțin, nu? Normal, când Gigi Becali e atât de „tare” cu Maybach-ul lui…
Oct 23, 2008 | Politică
Fiindcă rămăsesem dator cu numele persoanei de la tribuna oficială care pare să-și amintească de Iași și de locuitorii lui doar atunci când trebuie să candideze, e vorba de mult-iubitul și stimatul domn V. Dorneanu (Valer, nu Vasile, pentru cei, nu puțini, care din motive întemeiate, chiar habar nu au cine e cel despre care făceam vorbire în precedenta mea intervenție). Dar destul cu reclama pentru acest candidat! :))
Astăzi vreau să vorbesc despre altceva. Ca tot omul, am și eu un hobby. E destul de scump (cum sunt toate hobby-urile, de altfel), dar e hobby-ul meu și asta e! E vorba de recepția satelit. Îl am de prin anii ’80, când exasperat de idioțenia totală a TVR-ului de atunci și de emisiunile de neînțeles (din cauza limbii ruse) ale televiziunii vecinilor de la Răsărit (apropos, vă mai amintiți de faimosul „program prelunjit”? :)) ), citeam și reciteam febril, notându-mi conștiincios în „carnetul inginerului” cum se numea în chip comunist un banal carnețel cu foi de hârtie milimetrică, lista de piese necesare pentru construirea unui receptor satelit. Respectiva schemă apăruse, incompletă desigur, din motive ideologice probabil, în revista Tehnium (oare o mai fi existând?) la care eram abonat și țin minte și acum că m-am „blocat” la cristalul de siliciu pe care bineînțeles că nu aveam de unde să-l procur, întrucât aceste cristale erau folosite la construcția de emițătoare (pentru radioamatori de exemplu), iar astea (emițătoarele) erau dușmanul numărul 1 al partidului. În fine, anii au trecut și am reușit să-mi iau și eu o instalație de recepție satelit pe care am cărat-o după mine peste tot pe unde am locuit, perfecționând-o în timp, în funcție de buget mai ales…
Dar să mă întorc la sursa panseului meu de azi. Acum vreo două săptămâni, consecvent dorinței mele de mai bine am hotărât că a venit momentul să fac un reglaj al antenei, drept care am apelat la cei care mi-au și montat-o. Ei în sine sunt niște oameni (tineri) cât se poate de cumsecade, harnici, cu bun simț, dar au exact defectul pe care îl avem noi românii în general: se apucă de treabă fără să aibă la îndemână ce le trebuie. Drept care, iar aici sunt convins că îmi veți da dreptate, atunci când îți vine un meseriaș în casă, indiferent că e instalator, zidar, tâmplar, faianțar, electrician etc., tu, clientul, trebuie să ai neapărat o trusă completă, dar absolut completă a tuturor sculelor și materialelor de care e nevoie pentru ca lucrarea să poată fi dusă la bun sfârșit. Altfel ești un om pierdut. Ori alergi tu să i le aduci, ori îți iei gândul de a mai fi gata vreodată. O singură sculă am observat că nu lipsește niciunui meseriaș de la noi: ciocanul, sfântul ciocan… Dar să mă întorc la antena mea: normal, că români fiind, nici băieții mei nu aveau ce le trebuia la ei (nici nivelă, ca să pună antena perfect vertical, nici detector de semnal etc.), drept care procesul de „reglaj fin” al antenei mele s-a transformat într-un fel de demonstrație de lupte greco-romane pe stâlp, victimă fiind desigur antena mea parabolică (offset de fapt, dar nu mai intru în detalii tehnice), care era ținută ferm cu ambele mâini, în timp ce un picior al omului cu pricina împingea de zor în partea opusă, totul, bineînțeles „la rece”, adică având toate șuruburile strânse la maximum. Nimic slăbit, nimic care să permită o muncă mai ușoară sau un rezultat mai bun… Ce „țintit un punct pe cer” (cum poetic ar putea fi descrisă recepția unui satelit), ce finețe de zecimi de grad? Totul se rezolvă la noi cu un pumn, un ghiont, dar mai presus de toate cu prietenul nostru, ciocanul.
De unde și întrebarea mea, retorică de altfel: oare ce-ar fi fost România azi dacă nu se inventa ciocanul?
Asta îmi aduce, de altfel, aminte de un vechi banc cu milițieni: zice-se că s-a organizat un test de inteligență pentru milițieni, sarcina lor constând în a introduce niște piese de formă triunghiulară, dreptunghiulară, circulară și romboidală în orificiile de formă corespondentă. Concluzia testului: 10% din milițieni au fost inteligenți, iar restul de 90% puternici. :))
Oct 19, 2008 | Politică, Sport
Nu știu câți din voi sunteți microbiști, eu unul sunt. Mă duc la meciurile lui Poli de pe vremea când actualul mare apărător al clubului încă își făcea studiile la mare distanță de Iași (și probabil arbitra pe undeva, tot departe de Iași). N-am făcut niciodată, și nici nu voi face, caz de susținerea pe care o acord echipei din orașul meu natal. Dar nu ăsta e subiectul meu de azi. Aseară am fost la meci. Din nou m-am bucurat, m-am întristat, am fremătat alături de cei din tribune. Apropos de tribune, de ce oare oamenii care vin la stadion trebuie neapărat, dar NEAPĂRAT, să mănânce semințe? Dacă aflați, vă rog lămuriți-mă și pe mine… E un ritual pe care n-am să-l înțeleg, probabil, niciodată. Ce Dumenezeu, nu poți susține echipa favorită decât „pe gust” de floarea soarelui? Recunosc că am cumpărat și eu pe vremuri semințe „la pahar” de la țigăncile din jurul stadionului, având mereu revelația paharului de lemn înalt de 10 cm, dar cu scobitura de doar 1-2 cm…. Voi nu? 🙂 Altfel, e o experiență interesantă, alta decât să te cureți de cojile scuipate de cei din spatele tău la fiecare 5 minute, este să urmărești cum se mișcă ritmic mâinile celor care privesc meciul, într-un du-te-vino continuu, timp de 90 de minute… E chiar o ritmicitate la unison, alterată doar de trăirile date de cei din teren.
Dar să revin la subiect: pentru mine tribuna oficială a fost mereu o sursă de mister… Oare cine e acolo? Oare de ce jucătorii se aliniază cuminți la începutul meciului in fața celor pe care de la peluza Sud fiind, niciodată nu-i puteam distinge? Ce poate fi atât de important de adăpostit acolo încât trebuie acoperit neapărat de ploaie, vânt sau ninsoare? Ei bine, misterul „Tribunei oficiale” l-am descoperit undeva prin anii ’80… Aveam un vecin de palier care străbătuse drumul de la blocul muncitoresc de pe Splai Bahlui, unde am copilărit, până la postul de director general al celui mai mare trust de construcții din Iași. Avusese norocul de a construi o fabrică de ciment în județul unde se afla pe atunci viitorul prim-secretar al județului Iași, iar acesta l-a remarcat. Dar să revin. Omul nu era microbist, dar știind că eu și taică-meu eram, ne-a luat cu el „acolo”. Cum, unde acolo? La tribuna oficială! Ei bine, am intrat cu sfiala cu care cred că nu am pășit niciodată în vreo mânăstire (iertată fie-mi comparația). Oameni importanți, directori, activiști, securiști (presupun, fiindcă nu-i știam și nici acum nu-i știu), oricum, „crema” județului… Iar în mijloc, chiar el, trimisul lui Ceaușescu în mijlocul nostru, omul pe a cărui stradă nici măcar nu aveai cum trece neîntrebat de cel care o păzea, primul secretar. Ne-am ocupat, eu și taică-meu, umil, locurile (în picioare, desigur), undeva în spatele rândurilor de scaune și meciul a început. Nu mă întrebați ce meci, fiindcă sigur nu-mi amintesc. Oricum, atenția mea a fost îndreptată exclusiv asupra persoanelor (personajelor) din jurul meu… Unii, mici nababi comuniști, stând sfidător de relaxați doar ca să arate ce siguri sunt pe ei… Alții, slugile lor servile, gata să le citească în ochi orice dorință, poate cu speranța de a le lua locul cândva, sau măcar în așteptarea unei lădițe de „ceva” sau a oricărui alt mic avantaj… Indivizi care se găseau acolo, fără să priceapă nimic, doar fiindcă se vroiau în acel loc precum pe vremuri unii nobili de țară la teatru… Și unii rătăciți ca mine, dornici să vedem ce naiba se întâmplă. Iar în mijloc, ei bine în mijloc era perechea „clonă” a celei de la București: Tovu’ și tova’ Prim-secretar… Toată vraja și misterul tribunei oficiale s-au destrămat însă la pauză.. Ce s-a întâmplat? Tov. prim a trebuit să ia masa, drept care tovarășa a descoperit un coșuleț gen Scufița Roșie din care a început să-i facă tovului niște sandwich-uri… Mi s-a părut atât de prozaică scena, atât de câmpenească, iar ei mi s-au părut deodată atât de mici și meschini, încât și acum mi-aduc aminte cum m-am întrebat, copil fiind, cum naiba de nu rezistă primul secretar măcar 2 ore fără să mănânce, dar mai ales știu că mi-am zis: uite cine conduce județul: un mârlan și-o țoapă… De altfel, respectivul a fost mătrășit de Ceaușescu un pic mai târziu și mutat într-un alt județ… Din acea clipă, tribuna oficială nu a mai exercitat nicio fascinație pentru mine…
Dar apropos de tribuna oficială, știți pe cine am văzut ieri acolo? Pe un individ, deputat de Iași, care deși nu calcă defel în oraș, deși are și a avut o funcție importantă în stat și în PSD nu a făcut niciodată nimic pentru municipiul și județul Iași, va candida exact în colegiul în care m-am născut, am copilărit și am învățat eu… Vă las 2 zile să ghiciți cine e…
