Habemus “candidatus”… habemus “comarchus”

Mar 1, 2008 | Politică

Astazi s-a lansat site-ul D-lui Oprea. L-am studiat, iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult (dovada ca m-am obosit sa deschid pagina de blog dupa o zi intreaga petrecuta pe drumuri) este textul de pe pagina intitulata “De ce cred in Iasi“:

“Iaşul nu e un oraş care să se împiedice de nişte gropi doar pentru că unii nu încetează să “dea în ele”. Mă doare să îmi vad oraşul sufocat de incompetenţă si indiferenţă. Voi veni în faţa voastră cu un program ambiţios. Un program care să transforme Iaşul dintr-o bijuterie ingropată într-o perlă vie a acestui colţ al Europei, un loc în care să dorească oricine să înveţe, să îşi crească copiii, să muncească şi să îmbătrânească frumos.

Capitala Moldovei este un oraş sugrumat, e un oraş ţinut captiv în lanţurile mediocrităţii. Nu eu voi face revoluţia, ci voi. Pe voi vă chem să rupeţi lanţurile care ne îngreunează drumul şi ne ţin în urma celorlalţi.Plătim în mod cinstit taxe tot mai mari pentru ambiţii tot mai mici ale celor care ne conduc. Ne facem datoria faţă de un oraş care nu este lăsat să îşi facă datoria faţă de noi. România s-a întors în Europa, iar Europa ne întinde o mână. Doar că aşteaptă pe cineva care să ştie să profite de ea. Nu vin să vă promit marea cu sarea, pentru că şi marea şi sarea sunt deja aici, doar pâinea şi cuţitul sunt pe mâini greşite.

Încrederea pe care o cer astăzi ieşenilor este încrederea în ceea ce Iaşul poate să facă. Candidez deoarece cred in Iaşi, cred în ieşeni şi în dorinţa lor de mai bine.

Voi fi primarul care vă va face sa puteţi spune, peste 4 ani, că nu Oprea, ci Iaşul a câştigat alegerile.”

Nu cred ca mai e nevoie de comentarii, dar cred ca vom putea spune la sfarsitul lui Mai, parafrazand sintagma folosita in momentul iesirii fumului alb pe hornul de la Vatican: “Habemus comarchus” - Avem primar!

Pe jos și cu tramvaiul prin oraș… Ep. 1

Feb 24, 2008 | Politică

Sâmbătă, ora 7.00, o dimineață frumoasă încă, parcă nedorind să ne amărască prevestind ploaia și noroiul ce urmau să se aștearnă peste orașul neieșit din iarnă, peste doar două ore. Plin de optimism, mă duc să las mașina la spălat, în speranța că va rezista cât de cât curată măcar de data asta, pentru câteva zile. Optimism care poate e valabil în alte orașe, dar nu în Iași, ”dl. Primar știe de ce” ca să parafrazez o reclamă binecunoscută. Bun… Ca să mă mai dezmorțesc și ca să-mi întrețin iluzia că voi slăbi mergând mai mult pe jos, mă hotărăsc să iau drumul de la spălătoria auto de pe Sărărie, până în Piața Unirii, ”pieptiș” la vale, urmând ca de acolo să iau tramvaiul spre Tătărași, unde aveam treabă până când mașina va fi fost gata. Zis și făcut. Cobor agale strada Lascăr Catargi (Karl Marx în copilăria mea de decrețel), altădată fala imobiliară a Iașului comunist, adăpostind intrarea pe misterioasa stradă Pinului unde stătea to’arășu’ Prim Secretar, cel care avea pâinea și cuțitul în județ pe atunci, intrare care era păzită permanent de un milițian și vreo doi „civili” discreți în acele timpuri. A propos de această faimoasă străduță și casa care adăpostea „șeful” județului, mi-aduc aminte ce șoc am avut vizitând-o undeva pe la începutul anilor ’90, văzând cât de mică și de puțin confortabilă era… Dar miturile din jurul ei erau atât de puternice… Mă întreb dacă nu doar din cauza milițianului din colț… 🙂 Coborând, am ocazia să-i verific teoria și să-i dau mare dreptate prietenului meu Cătălin, care susține pe bună dreptate, că în orașul nostru nu mai avem trotuare. Fie sunt sufocate de mașini, care aduc cu ele noroiul de pe spațiul verde, pe care-l calcă nonșalant, și de pe stradă, fie noroiul provine din veșnicele gropi săpate și neacoperite, sau parțial acoperite, sau acoperite tot cu pământ sau… nici nu mai contează, fiindcă oricum sunt necirculabile. Ați văzut vreodată o pisică mergând pe un gard? Ia uitați-vă într-o zi ploioasă la cum merg concitadinii noștri pe trotuare… Veți descoperi aceleași mișcări de felină, cu piciorul ce urmează să pășească tatonând ușor terenul, privirea încordată, simțurile treze, fiindcă nu-i așa, un centimetru greșit poate însemna diferența dintre o ținută decentă și una ridicolă. Iar dacă trecătorii sunt mai mulți, poți chiar avea impresia că asiști la vreun spectacol non-conformist de balet în stradă, în care protagoniștii fac mișcări ciudate sub bagheta nevăzută a unui regizor avantgardist rătăcit prin Iași…
Cobor, deci, Copoul trecând pe lângă Spitalul de Urgențe cu aspectul lui decrepit de foste grajduri (da, da, chiar asta au fost clădirile la vremea construcției lor)… Chiar, ați încercat vreodată să numărați, din spitalele din Iași, câte au fost construite până în 1945 și câte după? Ați rămâne surprinși ce categoric ar bate România ante- și interbelică, România comunistă la acest capitol. De ex. clinicile chirurgicale I și a III-a au fost inaugurate în 1942 (sper să nu mă înșel asupra anului, oricum, în plin război mondial… Spitalul Parhon, la rându-i, a fost o inițitiavă de muncă patriotică a tinerilor legionari (așa e, nici măcar pe asta nu au inventat-o comuniștii…). Ajung la Spitalul Militar (fostul Liceu Militar, deci tot de dinainte de ’45) și cobor către Fundația Regală (Biblioteca Universitară - alt capitol, bibliotecile, la care România pre-1945 e net superioară în Iași). De acolo, trec pe strada Lăpușneanu… Mi-aduc aminte promisiunile din campania electorală trecută ale actualului primar pentru această stradă, dar mai ales un termen care mi-a sărit atunci în ochi, ca să zic așa, cel de „mobilier stradal”. Dacă gasiți Dvs. vreo piesă de „mobilier stradal” demnă de acest nume pe respectiva stradă, chemați-mă, rogu-vă, și pe mine să văd despre ce vorbea Domnia sa… Iar culmea „imobilismului stradal” instalat odată cu actualul primar (îmi cer scuze, dar nu am cum să nu-l amintesc în acest context) e fostul cinematograf Tineretului, situat pe locul unei foste berării absolut superbe, Bragadiru pe numele ei. De ce sunt acid la adresa primarului privind această stradă? Fiindcă pe ea, stră-străbunicul meu, Eugene Petit, de naționalitate franceză, dar român până peste poate în suflet, în plus un unionist fervent, a provocat, mult înaintea istoricului eveniment, un incident diplomatic între Moldova și Franța (al cărei reprezentant era la Iași), încrucișând steagurile Moldovei și Țării Românești la o adunare publică și exprimând în acest fel sprijinul Franței pentru Unire, sprijin ce nu fusese exprimat oficial încă. Și-a încasat papara de la regele Franței, dar a rămas în istoria României și sunt mândru de asta (vezi Aurel Leon, Umbre - vol. 5, Iași, Ed. Junimea).
Buuuuun… ajung în Piața Unirii, unde, după nici nu mai știu câți ani de „modernizări” și „reparații” mă așteaptă un spectacol inedit, aș zice… gradene… Mă întreb dacă nu cumva ne paște vreo manifestație… mă uit în calendar și-n afară de Dragobete nu văd nimic notabil… deci nu e asta… Ce-o fi oare, ce-o fi oare?… Da’ chiar manifestație de Dragobete??? Aaaaa… dar ajung lângă ele și-mi dau seama… e din nou Dl. Primar… Nu, n-am nimic cu D-lui, dar parcă prea des mă lovesc de el azi… Ei bine, „modernizarea și refacerea” Pieței Unirii a creat un nou punct de atracție: patinoarul din Piața Unirii, gratuit, fără gheață, funcțional de la prima ninsoare până la orice ploaie ce poate produce acvaplanare :)) Și ajung în stația de tramvai Piața Unirii… Dar despre ce a urmat, mai bine mâine… ca să nu vă plictisesc cu totul azi…

În continuare despre sate

Feb 19, 2008 | Politică

Pentru că vorbeam ieri despre satele noastre şi satele “lor”, azi vă împărtăşesc câteva lucruri care mi-au stăruit în memorie… Nu vor fi în ordine neapărat cronologică, ci doar în succesiunea în care îmi revin acum. Azi, fiindcă e deja târziu, doar una din impresii:
- eram în Olanda (trebuie să recunosc, ţara mea preferată), într-un cătun, undeva lângă Amsterdam. Era pe înserat şi făceam o plimbare de “dezmorţire” după o zi extrem de lungă pe drum. Mă plimbam de-a lungul unui canal, parte a unei reţele de canale ce separau proprietăţile fermierilor, împărţindu-le în imaşuri pe care păşteau liniştite nişte vaci ce păreau mai îngrijite şi mai curate decât multe fiinţe umane de la noi (iertată fie-mi răutatea). Ei bine, în unul din colţurile desenate de întretăierea acestor canale am văzut o căsuţă cum numai în povestea cu Hansel şi Gretel se putea imagina. Podeţul care ducea peste canal la intrarea în casă, extrem de rustic, avea balustradele învelite de flori agăţătoare, aleea care ducea până în poarta casei era dintr-un pietriş alb, fin. La rădăcina gardului, de jur împrejurul casei erau numai flori, care în ghivece, care plantate, iţindu-se printre scândurile rare ce lăsau sa se vadă o căsuţă precum cea de turtă dulce din povestea sus-amintită. În fine, exceptând imaginea aceasta pe care cu siguranţă o voi reţine mult timp de-acum încolo, ceea ce voiam să vă povestesc e că pe drumul de întoarcere am fost depăşit de un grup de vreo 20-30 de femei mergând pe biciclete, care se îndreptau către hotelul în care eram cazat. Iniţial am crezut că erau femei din sat angajate ale hotelului ce se duceau la lucru. Marea mea surpriză a fost însă să constat că erau într-adevăr ţărănci din sat, care se duceau spre hotel, însă aveau un cu totul alt scop: se duceau la sala de fitness a hotelului… Asta mi-a dat adevărata dimensiune a diferenţelor de civilizaţie dintre satul românesc şi cel olandez, dintre cele două ţări până la urmă… Nici bunăstarea afişată neostentativ, nici asfaltul impecabil de pe orice drumuleţ, inclusiv de pe potecile din pădure (da, da, nu râdeţi), nici vacile super-îngrijite ci acea imagine a unor oameni simpli, învăţaţi să aibă grijă de ei înşişi. A unor oameni cu altă mentalitate decât “ce se dă?” sau “da’ mie ce-mi iese?” şi pe care nu ştiu de ce, dar am senzaţia că nu-i cumperi cu 3 kile de făină şi nu muncesc pe 2 litri de molan… Aici abia avem mult de lucrat, şi iarăşi revenim la cuvântul cheie: “şcoală”…