Pentru că vorbeam ieri despre satele noastre şi satele “lor”, azi vă împărtăşesc câteva lucruri care mi-au stăruit în memorie… Nu vor fi în ordine neapărat cronologică, ci doar în succesiunea în care îmi revin acum. Azi, fiindcă e deja târziu, doar una din impresii:
- eram în Olanda (trebuie să recunosc, ţara mea preferată), într-un cătun, undeva lângă Amsterdam. Era pe înserat şi făceam o plimbare de “dezmorţire” după o zi extrem de lungă pe drum. Mă plimbam de-a lungul unui canal, parte a unei reţele de canale ce separau proprietăţile fermierilor, împărţindu-le în imaşuri pe care păşteau liniştite nişte vaci ce păreau mai îngrijite şi mai curate decât multe fiinţe umane de la noi (iertată fie-mi răutatea). Ei bine, în unul din colţurile desenate de întretăierea acestor canale am văzut o căsuţă cum numai în povestea cu Hansel şi Gretel se putea imagina. Podeţul care ducea peste canal la intrarea în casă, extrem de rustic, avea balustradele învelite de flori agăţătoare, aleea care ducea până în poarta casei era dintr-un pietriş alb, fin. La rădăcina gardului, de jur împrejurul casei erau numai flori, care în ghivece, care plantate, iţindu-se printre scândurile rare ce lăsau sa se vadă o căsuţă precum cea de turtă dulce din povestea sus-amintită. În fine, exceptând imaginea aceasta pe care cu siguranţă o voi reţine mult timp de-acum încolo, ceea ce voiam să vă povestesc e că pe drumul de întoarcere am fost depăşit de un grup de vreo 20-30 de femei mergând pe biciclete, care se îndreptau către hotelul în care eram cazat. Iniţial am crezut că erau femei din sat angajate ale hotelului ce se duceau la lucru. Marea mea surpriză a fost însă să constat că erau într-adevăr ţărănci din sat, care se duceau spre hotel, însă aveau un cu totul alt scop: se duceau la sala de fitness a hotelului… Asta mi-a dat adevărata dimensiune a diferenţelor de civilizaţie dintre satul românesc şi cel olandez, dintre cele două ţări până la urmă… Nici bunăstarea afişată neostentativ, nici asfaltul impecabil de pe orice drumuleţ, inclusiv de pe potecile din pădure (da, da, nu râdeţi), nici vacile super-îngrijite ci acea imagine a unor oameni simpli, învăţaţi să aibă grijă de ei înşişi. A unor oameni cu altă mentalitate decât “ce se dă?” sau “da’ mie ce-mi iese?” şi pe care nu ştiu de ce, dar am senzaţia că nu-i cumperi cu 3 kile de făină şi nu muncesc pe 2 litri de molan… Aici abia avem mult de lucrat, şi iarăşi revenim la cuvântul cheie: “şcoală”…